Parlamentul European (PE) este singura instituţie a Uniunii Europene (UE) aleasă în mod direct. Un forum important pentru dezbaterile politice şi luarea de decizii la nivelul UE, PE îi reprezintă pe cei aproximativ 500 de milioane de locuitori ai UE, conform site-ului www.europarl.europa.eu.
Prima sesiune a PE a avut loc la 19 martie 1958.
Deputaţii din Parlamentul European sunt aleşi în mod direct de alegători în toate statele membre, pentru a reprezenta interesele cetăţenilor în procesul legislativ al Uniunii Europene şi pentru a se asigura că celelalte instituţii ale UE îşi desfăşoară activitatea în mod democratic. Împarte cu Consiliul Uniunii Europene puterea bugetară şi puterea legislativă.
PE şi-a sporit de-a lungul timpului puterea printr-o serie de tratate. Tratatele de la Maastricht din 1992 şi cel de la Amsterdam din 1997 au transformat legislativul comunitar dintr-o instituţie cu rol consultativ într-un for legislativ cu puteri comparabile cu cele ale parlamentelor naţionale. Din 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007, a acordat Parlamentului aceleaşi competenţe de legiferare ca cele ale Consiliului şi, mai mult decât atât, i-a oferit forţa necesară pentru a influenţa direcţia politică a Europei, explică portalul oficial al PE. În virtutea schimbărilor aduse tratatului, Parlamentul este cel care alege preşedintele Comisiei Europene, organul executiv al UE, iar această decizie trebuie să oglindească rezultatele alegerilor europene. În urma alegerilor din 2014, principalele familii politice europene au nominalizat pentru prima dată candidaţii pentru preşedinţia Comisiei Europene. Candidatul Partidului Popular European (PPE) a obţinut poziţia în urma aprobării din partea majorităţii Parlamentului format.
Fiind singura instituţie a UE aleasă prin sufragiu direct de cetăţeni, Parlamentul are puterea şi răspunderea de a trage la răspundere celelalte instituţii ale UE. Parlamentul este gardianul Cartei drepturilor fundamentale, înscrisă în Tratatul de la Lisabona, precum şi al dreptului de iniţiativă cetăţenească, care le permite cetăţenilor să solicite prezentarea de noi propuneri de politici, dacă petiţia prezentată în acest sens a primit un milion de semnături.
În prezent, preşedintele PE este politicianul italian Antonio Tajani (ianuarie 2017- iulie 2019). Preşedintele este ales de membrii Parlamentului. Rolul său este să se asigure că procedurile parlamentare sunt urmate îndeaproape, să supravegheze diverse activităţi şi comisii, să reprezinte Parlamentul în toate chestiunile legale şi în relaţiile internaţionale, să-şi dea acordul final asupra bugetului UE, arată portalul oficial al UE - europa.eu.
Conform www.european-elections.eu/election-results, prezenţa la vot la nivelul UE, în ultimele trei scrutine europarlamentare a fost: 45,47% în 2004, 42,97% în 2009 şi 42,61% în 2014.
Instituţiile europene nu se implică în organizarea alegerilor. Totuşi, există o dimensiune evidentă a Uniunii, notează un comunicat din septembrie 2018 al Comisiei Europene adresat PE, Consiliului UE, Comitetului Economic şi Social European şi Comitetului Regiunilor cu privire la alegerile din 2019. Prin promovarea candidaţilor pentru Parlamentul European, partidele naţionale şi regionale sunt jucătorii principali în campaniile electorale. Partidele europene şi fundaţiile asociate deţin o funcţie importantă în organizarea campaniilor complementare la nivel european, inclusiv pentru candidaţii principali la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene. Acelaşi document concluzionează că evenimentele recente au indicat riscuri reale în manipularea procesului electoral, fie prin intermediul atacurilor iniţiate asupra sistemelor informatice, prin folosirea în alte scopuri a datelor personale sau prin practici opace. Protejarea democraţiei în Uniune reprezintă o responsabilitate comună şi solemnă a UE şi a statelor membre, mai evidenţiază documentul.
Alegerea eurodeputaţilor
Conform prevederilor generale iniţiale din tratatele fondatoare ale Comunităţilor Europene, în Articolul 190, paragraful 1 şi 2, se stipula faptul că membrii Parlamentului European trebuie desemnaţi de parlamentele naţionale ale statelor membre ale blocului comunitar prin sufragiu universal direct. În 1992, Tratatul de la Maastricht a introdus o nouă precizare, la articolul 190, şi anume paragraful 4, care stabilea că alegerile pentru desemnarea viitorilor reprezentanţi în Parlamentul European trebuie să se desfăşoare în baza unei proceduri uniforme la nivelul tuturor statelor membre, iar Parlamentul European trebuie să adopte un proiect în acest sens care să fie aprobat ulterior de către Consiliul Uniunii Europene. În pofida diferitelor propuneri avansate de către Parlamentul European, Consiliul nu a reuşit să ajungă la un punct de vedere comun asupra unei proceduri uniforme de alegere. Pentru a depăşi acest impas, Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, a introdus principiile reprezentării proporţionale.
Conform Articolului 19 al tratatelor Uniunii Europene, ''orice cetăţean al Uniunii, rezident într-un stat membru, fără a avea cetăţenia acelui stat, poate vota sau candida în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European''. Această măsură a fost adoptată la 6 decembrie 1993 prin Directiva 109. Şi totuşi această prevedere diferă de la un sistem naţional electoral la altul, astfel încât unele state, precum Finlanda sau Franţa, cer ca cetăţenii cu drept de vot să aibă domiciliul sau rezidenţa pe teritoriul circumscripţiei electorale unde îşi exprimă opţiunea de vot. Alte state, cum ar fi Germania, Belgia, Grecia, Spania, Portugalia şi Italia cer ca respectivul cetăţean cu drept de vot să locuiască în mod obişnuit în zona circumscripţiei electorale unde votează. Legea electorală a statului Luxemburg din 18 februarie 2003 precizează la Articolul 3 că pentru a fi eligibili pentru a-şi exprima dreptul de a vota, cetăţenii altui stat trebuie să fi domiciliat pe teritoriul Marelui Ducat al Luxemburgului cel puţin cinci ani de zile.
Alegerile trebuie să se bazeze pe sistemul reprezentării proporţionale, în cadrul căruia alegerea reprezentanţilor se realizează ''printr-un sistem bazat pe scrutinul de listă sau prin sistemul cu vot unic transferabil'', conform unei recomandări a Consiliului Europei, după cum notează lucrarea ''25+2 modele electorale'' (Centrul de Resurse pentru Democraţie al Asociaţiei Pro Democraţia, Bucureşti, 2006).
Ţările sunt libere să decidă asupra mai multor aspecte în procedura de vot. Fiecare ţară trebuie să garanteze egalitatea dintre bărbaţi şi femei şi votul secret. Vârsta minimă pentru exercitarea dreptului de vot este de 18 ani, mai puţin în Austria, unde este de 16 ani. În ceea ce priveşte data desfăşurării scrutinelor, acestea diferă de la stat la stat în funcţie de tradiţiile naţionale, respectând un interval de patru zile (23-26 mai, în 2019). În Olanda, Irlanda, Letonia, Malta, Slovacia, Republica Cehă şi Marea Britanie se desfăşoară în altă zi decât cea de duminică, aleasă de restul statelor membre.
În cursa electorală se înregistrează partide politice naţionale, alianţe sau candidaţi independenţi. Majoritatea partidelor naţionale sunt afiliate unei familii europene, prin urmare una din întrebările din seara alegerilor este care familie va avea o influenţă mai mare în următorul mandat legislativ, explică www.europarl.europa.eu.
Posibilitatea de a fi ales membru al Parlamentului European obligă oricare candidat să aibă cetăţenia unui stat membru, iar condiţiile suplimentare diferă de la stat la stat. Vârsta minimă pentru a candida este de 18 ani în Danemarca, Germania, Spania, Franţa, Croaţia, Luxemburg, Ungaria, Malta, Olanda, Austria, Portugalia, Slovenia, Finlanda, Suedia, 21 în Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Irlanda, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia şi Cipru, 23 în România, iar Italia şi Grecia au cea mai ridicată limită de vârstă - 25.
Din 1979, deputaţii sunt aleşi prin vot universal direct pentru o perioadă de cinci ani, notează www.europarl.europa.eu. Deputaţii din Parlamentul European sunt grupaţi în funcţie de afinitatea politică, nu după naţionalitate. Femeile reprezintă puţin peste o treime.
Alocarea mandatelor
Alocarea mandatelor, aşa cum specifică tratatele europene, ia în considerare mărimea populaţiei din fiecare stat, ţările mai mici obţinând, totuşi, mai multe locuri decât ar rezulta din calculul proporţional. În legislatura 2014-2019, numărul de europarlamentari pe state a variat de la 6 în Malta, Luxemburg şi Cipru până la 96 în Germania, potrivit https://europa.eu. României i-au revenit, în urma alegerilor din 2014, 32 de locuri.
Sediul Parlamentului European din Bruxelles, Belgia
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO
Potrivit documentului ''Alegeri europene 2019'', publicat de Direcţia Generală de Comunicare a Parlamentului European, dacă Regatul Unit este încă stat membru al UE la 2 iulie 2019, când începe legislatura 2019-2024, actuala componenţă (751 de eurodeputaţi) se va aplica în continuare până la data retragerii. Numărul deputaţilor în Parlamentul European după Brexit se va reduce la 705. Dintre actualele 73 de mandate europarlamentare deţinute de britanici, 46 vor dispărea, iar celelalte 27 vor fi repartizate acelor state membre care sunt subreprezentate în PE. Parlamentul European va avea în legislatura 2014-2019 următoarea componenţă pe ţări: Franţa - 79 membri (în creştere cu 5), Spania - 59 membri (în creştere cu 5), Italia - 76 membri (în creştere cu 3), Olanda - 29 membri (în creştere cu 3), Polonia - 52 membri (în creştere cu 1), România 33 membri (în creştere cu 1), Suedia 21 (în creştere cu 1), Austria - 19 membri (în creştere cu 1), Danemarca - 14 membri (în creştere cu 1), Finlanda - 14 membri (în creştere cu 1), Slovacia - 14 membri (în creştere cu 1), Irlanda - 13 membri (în creştere cu 2), Croaţia - 12 membri (în creştere cu 1), Estonia - 7 membri (în creştere cu 1), Germania - 96 membri, Belgia - 21 membri, Republica Cehă - 21 membri, Grecia - 21 membri, Ungaria - 21 membri, Portugalia - 21 membri, Bulgaria - 17 membri, Lituania - 11 membri, Letonia - 8 membri, Slovenia - 8 membri, Cipru - 6 membri, Luxemburg - 6 membri, Malta - 6 membri.
Locurile rămase libere ca urmare a unei demisii pentru un alt post sau altă funcţie incompatibilă cu cea de europarlamentar revin aceleiaşi formaţiuni politice, fie luându-se în ordine primul candidat neales de pe listă, cazul statelor Austria, Danemarca, Finlanda, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda sau Portugalia, fie sunt oferite unor înlocuitori, decizia revenind conducerii partidului respectiv, cazul statelor Belgia, Irlanda, Germania sau Suedia. În Marea Britanie sunt organizate alegeri parţiale.
Regulile aplicabile deputaţilor din Parlamentul European sunt prevăzute în Statutul deputaţilor, adoptat în 2009, notează sursa citată. În ceea ce priveşte incompatibilitatea acestei funcţii, europarlamentarul nu poate fi membru al Comisiei Europene, Comitetului Economic şi Social, Curţii Auditorilor, judecător sau avocat general al Curţii de Justiţie sau angajat activ sau colaborator al oricărei instituţii sau organism al Uniunii Europene.
Deputaţii din Parlamentul European îşi împart timpul între circumscripţiile lor electorale, Strasbourg şi Bruxelles, precum şi la reuniuni ale comisiilor şi ale grupurilor politice. Europarlamentarii nu au doar capacitatea să contureze şi să decidă noua legislaţie, ci votează acorduri comerciale, examinează instituţiile UE şi cum sunt cheltuite taxele contribuabililor europeni, în plus pot lansa anchete. Parlamentul se reuneşte în cadrul a 12 sesiuni plenare anuale pentru a vota legislaţia UE şi pentru a adopta o poziţie faţă de chestiuni politice. Parlamentul se mai poate reuni în sesiuni suplimentare de două zile la Bruxelles, de până la şase ori pe an, conform europa.eu. Dezbaterile din cadrul sesiunilor plenare se desfăşoară în 24 de limbi.
AGERPRES/(Documentare - Roxana Mihordescu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Gabriela Badea)
