Istoric şi critic literar, dramaturg, poet şi memorialist, Nicolae Iorga, s-a născut la 17 iunie 1871, la Botoşani, fiind fiul avocatului Nicu Iorga, o vreme subprefect de Botoşani, şi al Zulniei (născută Arghiropol), traducătoare din literatura franceză, notează lucrarea ''Dicţionarul general al literaturii române'' (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).
A absolvit, la Botoşani, Şcoala primară "Marchian Florescu" (1878-1881) şi Liceul "A. Tr. Laurian" (1881-1886), apoi, la Iaşi, Liceul Naţional, unde şi-a luat bacalaureatul (1888). Şi-a uimit profesorii cu inteligenţa sa ieşită din comun, scriind primul său "articol" la vârsta de 13 ani, în ziarul ''Romanu'', dar şi-a făcut debutul propriu-zis, în ''Lupta'' (1890), cu un articol despre ''Năpasta'' lui I. L. Caragiale.
Student la Iaşi, şi-a dat examenele într-un an şi trei luni, iar în decembrie 1889 şi-a susţinut licenţa în limbile clasice luată cu menţiunea ''magna cum laude'', provocând un val de admiraţie în mediul academic şi în presă. A fost numit profesor de limba latină la Ploieşti (aprilie 1890), dar nu şi-a luat postul în primire, deoarece obţinuse o bursă de continuare a studiilor în străinătate. Începând cu octombrie 1890 a frecventat cursuri la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris. Specialist în greacă şi latină, cunoscător al limbilor franceză, italiană, spaniolă, germană, Nicolae Iorga s-a străduit, în paralel cu documentarea pentru diplomă, să-şi perfecţioneze engleza şi s-a iniţiat în daneză, olandeză, suedeză, norvegiană.
Sursa foto: (c) CRISTIAN LUPASCU / AGERPRES FOTO
În iunie 1893 a obţinut titlul de ''éleve diplomé'', în baza tezei de diplomă, depusă şi tipărită în anul precedent, ''Une Collection de lettres de Philip de Mézieres''. S-a înscris şi la doctorat la Universitatea din Berlin şi şi-a redactat lucrarea întâi în franceză, ''Thomas III, marquis de Saluces'', pe care a susţinut-o la Leipzig, în august 1893.
Revenit în ţară, între 1894-1895 a fost suplinitor, predând istoria şi, temporar, istoria literaturii române, la Universitatea din Bucureşti, la Şcoala Superioară de Război (din 1911), iar în perioada interbelică, la Academia Comercială; în 1895 a devenit profesor titular al Catedrei de istorie medie, modernă şi contemporană de la Universitatea din Bucureşti.
S-a stabilit în 1908, la Vălenii de Munte, unde a organizat cursuri de vară ale Universităţii Populare (1908-1915; 1921-1940). Deschiderii acestor cursuri i-au urmat şi alte realizări, precum înfiinţarea de biblioteci în închisori, înfiinţarea Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914) şi editarea buletinului acestuia în franceză, fondarea Institutului de Studii Bizantine şi a Institutului de Istorie Universală, înfiinţarea în 1915 a ''Revistei istorice'', cu o versiune în limba franceză, întemeierea unei Şcoli Române la Paris (1921) şi a unei Case Române la Veneţia, crearea publicaţiilor ''Buletinul Comisiei istorice a României'', ''Buletinul Comisiei monumentelor istorice'', potrivit sursei amintite mai sus.
În timpul Primului Război Mondial, în perioada refugiului, Nicolae Iorga a ţinut cursuri la Iaşi, apoi în anii următori la Universitatea Daciei Superioare din Cluj, la a cărei organizare a contribuit. A ţinut prelegeri şi în afara cadrului universitar, printre altele, la Institutul de Studii Sud-Est Europene, la Casa Şcoalelor, la Universitatea Populară din Bucureşti, la Şcoala de Misionare, fondată de el, iar din 1937, la Institutul de Istorie Universală înfiinţat tot de el. Vorbea săptămânal la Radio, conferinţele sale fiind publicate sub titlul ''Sfaturi pe întunerec'' (I-II, 1936-1940).
Sursa foto: (c) CRISTIAN LUPASCU / AGERPRES FOTO
După debutul din 1884, a colaborat la numeroase ziare şi reviste româneşti, între care: ''Lupta'', ''Drapelul'', ''Adevărul'', ''Contemporanul'', ''Convorbiri literare'', precum şi la prestigioasele publicaţii ştiinţifice din ţară şi străinătate - ''Analele Academiei Române'', ''Revue historique'', ''Revue de l'Orient latin'' ş.a. I-au apărut câteva cărţi, remarcându-se: ''Poezii (1890-1893)'' (1893), ''Schiţe din literatura română'' (I-II, 1893-1894) şi trei tomuri ''Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor'' (3 vol., 1895-1897).
Activitatea sa publicistică s-a intensificat începând din 1899, când a publicat în ''L'Independance roumaine'' o serie de articole, reunite în volumele ''Opinions sinceres'' (1899) şi ''Opinions pernicieuses d'un mauvais patriote'' (1900). A continuat să publice în: ''România jună'', ''Literatura şi arta română''. Între 1903-1906 a semnat articole şi note în revista ''Sămănătorul'' (director din 1905), prin acţiunea sa acesta devenind un organ al curentului de orientare naţionalistă, promotor al inspiraţiei rurale, căruia Nicolae Iorga i-a dat numele de ''sămănătorism''. Articolele publicate au fost tipărite în două volume, sub titlul ''O luptă literară'' (1914-1916).
După retragerea de la ''Sămănătorul'', a scos propriile ziare şi reviste cultural-literare: ''Neamul românesc'' (1906-1940), ''Floarea darurilor'' (1907), ''Neamul românesc literar'' (1908-1912, 1925-1926), ''Neamul românesc pentru popor'' (1910-1916, intermitent în perioada interbelică), ''Drum drept'' (1913-1914, contopită cu ''Ramuri'', în 1915), ''Cuget clar'' (1928-1936) şi ''Cuget clar (Noul )'' (1936-1940). În acelaşi timp, a colaborat şi la alte periodice: ''Universul'', ''Junimea literară'', ''Gazeta Transilvaniei'', ''Timpul''; la reviste literare: ''Gândirea'', ''Revista Fundaţiilor Regale''. Semnătura sa a apărut, mai ales între cele două războaie, în diverse publicaţii străine, de la ziare şi reviste franceze sau în limba franceză, precum ''Le Figaro'', ''Le Temps'', ''La France nouvelle'', ''Journal de Geneve'', ''Le Monde slave'' ş.a.), la periodice germane, italiene, sârbeşti, greceşti ş.a.
Nicolae Iorga a efectuat, timp de peste 50 de ani, cercetări istorice care s-au concretizat în peste 1.000 de volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii, care acoperă toate domeniile istoriei românilor şi ale istoriei universale.
Sursa foto: (c) Arhiva AGERPRES
Rezultatele cercetărilor sale în arhivele din ţară şi străinătate au fost publicate în mai multe volume: ''Manuscripte din bibliotecile străine relative la istoria românilor'' (2 vol., 1898); ''Documente româneşti din arhivele Bistriţei'' (2 vol., 1899-1900); ''Studii şi documente cu privire la istoria românilor'' (31 vol., 1901-1916); ''Inscripţii din bisericile României'' (2 vol., 1905-1908) ş.a.
Dintre lucrările de sinteză amintim: ''Istoria românilor'' (10 vol., 1936-1939); ''Histoire des Roumains et de la romanite orientale'' (1937-1945), cărora li se adaugă: ''Istoria literaturii române în secolul XVIII'' (1901), ''Istoria învăţământului românesc'' (1906); ''Istoria armatei româneşti'' (2 vol., 1910-1919); ''Istoria comerţului românesc'' (1915); ''Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria'' (1915); ''Istoria românilor prin călători'' (4 vol., 1920-1922); ''Istoria presei româneşti'' (1922); ''Istoria industriei la români'' (1927); ''Istoria artei româneşti'' (1930); ''La place des Roumains dans l' histoire universelle'' (3 vol., 1935-1936); ''Istoria Bucureştilor'' (1939) ş.a.
A fost un excelent istoric al Bizanţului - ''The Byzantine Empire'' (1907), ''Histoire de la vie byzantine'' (3 vol., 1934); ''Byzance apres Byzance'' (1935), dar şi al Imperiului Otoman - ''Geschichte des Osmanischen Reiches'' (5 vol., 1908-1913).
Cercetările sale s-au extins şi asupra istoriei cruciadelor - ''Notes et extraits pour servir a l'histoire des croisades au XV siecle'' (6 vol., 1899-1913); ''Breve histoire des croisades'' (1924), asupra unor popoare balcanice sau a unor state din vestul Europei şi a legăturilor acestora cu poporul român: ''Relations entre Serbes et Roumains'' (1913); ''Istoria statelor balcanice'' (1913); ''Histoire des relations entre la France et les Roumains'' (1917); ''Histoire des relations entre la Russie et les Roumains'' (1917); ''Histoire des Roumains des Balcans'' (1919), preocupările sale în acest domeniu culminând cu un ''Essai de synthese de l' histoire de l'humanite'' (4 vol., 1926-1928).
A pregătit o lucrare unică în literatura de specialitate ''Istrologia umană'', care a rămas, însă neterminată.
A scris şi volume de versuri, peste 40 de piese de teatru, cele mai multe de inspiraţie istorică (''Mihai Viteazul'', ''Învierea lui Ştefan cel Mare'', ''Un domn pribeag'', ''Cantemir bătrânul'', ''Constantin Brâncoveanu'' ş.a.), memorialistică (''Războiul nostru în note zilnice'', 2 vol., 1916-19187; ''O viaţă de om, aşa cum a fost (Orizonturile mele)'', 1934), portretistică (''Oameni cari au fost'', I-IV, 1911); jurnale de călătorie (''Drumuri şi oraşe din România'', 1914; ''Sate şi mănăstiri din România'', 1905; ''Note de drum. Prin Germania'', 1914; ''În Franţa'', 1921; ''Câteva zile în Spania'', 1927; ''America şi românii din America'', 1930; ''Privelişti elveţiene'', 1930, ş.a.), discursuri pe teme politice şi culturale (''Discursuri parlamentare'') etc.
În aprilie 1910, a pus bazele Partidului Naţional-Democrat. A fost preşedinte al Adunării Deputaţilor (1919-1920); preşedinte al Consiliului de Miniştri (1931-1932), ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor (1931-1932), ministru ad-interim la Interne (1931-1932), ministru secretar de stat (1938); preşedinte al Senatului (1939), conform lucrării ''Membrii Academiei Române/1866-2003'' (Editura Enciclopedică, 2003).
Sursa foto: (c) Arhiva AGERPRES
A fost ales membru corespondent (9 aprilie 1897) şi membru titular (26 mai 1910) al Academiei Române; preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei Române (1924-1927). În 1919 a fost numit profesor agregat la Sorbona şi la College de France, deţinând această funcţie până la sfârşitul vieţii. A fost decan (1928) şi rector al Universităţii din Bucureşti (1929-1932), membru al Ligii Culturale (din 1907), secretar şi, mai târziu, preşedinte. A organizat reuniuni de tot felul, între care primul congres de bizantinologie (Bucureşti, 1924), şi a participat la toate congresele internaţionale de istorie şi bizantinologie. În calitate de preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice (din 1919), s-a preocupat intens de restaurarea unor monumente existente şi de ridicarea altora noi.
A fost membru al unor instituţii şi societăţi ştiinţifice de prestigiu din întreaga lume: Academie des Inscriptions et Belles Letters din Paris, Academia de San Lazzaro din Veneţia, Academia de Istorie din Santiago de Chile, Societatea de geografie din Lisabona; Doctor Honoris Causa al universităţilor din Alger, Barcelona, Bratislava, Cernăuţi, Geneva, Lyon, Oxford, Paris, Roma, Strasbourg, Viena etc.
După instalarea regimului legionar, sub formula pensionării, Nicolae Iorga a fost concediat de la catedră. La 27 noiembrie 1940, a fost asasinat de legionari în apropierea comunei Strejnic (judeţul Prahova), notează volumul ''Guverne şi guvernanţi 1916-1938'' (Editura Silex, 1996).
AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru; editor online: Magdalena Tănăsescu)
